Prezentarea comunei

AȘEZARE, RELIEF, FAUNĂ, APE

Localitatea Coțofenii din Dos este așezată în partea de nord a județului Dolj la o distanță de 22 Km de Municipiul Craiova și 16 Km de orașul Filiași, este străbătută de DJ660 A Craiova – Coțofenii din Dos – Scăiești – Braloștița- Filiași.

În  partea  de  Sud-Vest, satul  este străjuit  de  dealuri   acoperite  cu  păduri,   chiar  și   teren   bun  de   agricultură, pomicultură și viticultură. În   partea de Nord-Est se află  lunca Jiului.

Satul  are  un  relief armonios bogat în floră, faună și resurse minerale: gaz metan, petrol  etc.  neexploatate  la adevărata lor valoare până la data actuală.
Valea Jiului  cu  lunca sa,  au oferit  condiții  optime  pentru viață, încă din  antichitate  Aici  întâlnești  animale,  păsări,  pește,  teren  agricol,  ierburi  pentru pășunatul   vitelor,   zăvoaiele  din   luncă

Zăvoaiele  sunt   compuse  din  arbori iubitori de umezeală ca: salcia, plopul și unele plante ierboase ca: stuful, papura, rogozul. În afară de zăvoaie mari mai sunt plantațiile de salcâm.
Pe  deal  întâlnim  zone  păduroase  cu  felurile  specii  de:  stejar,  garniță, carpen, tei, frasinul, arțarul, ulmul etc.
Animale și păsări întâlnim  la tot pasul. În câmp vom întâlni: șoarecele de câmp, hârciogul, popândăul, iepurele etc.
Păsări  ca:  prepelița,  potârnichea  etc.  În  ape  pești  ca:  mreană,  crapul, somnul, știuca etc.
În  zona  pădurilor  întâlnim  animale  ca:  iepurele,  vulpea,  porcul  mistreț, căprioare.

Păsări  ca:   privighetoarea,   pitulicea  șuierătoare,   mierla,   pițigoiul, sticletele, cioara, coțofana, pupăza, cucul, turtureaua etc. O parte din ele pleacă toamna în țările calde și revin primăvara. În zonele de apă găsim berzele, rațele sălbatice, gâștele sălbatice, păsările de zăvoi.

 APELE

Cea  mai  importantă apă care străbate hotarul satului nostru este râul Jiu. El formează hotarul dintre noi și Coțofenii din Față. Albia  lui  a  suferit  multe  modificări  în  timp  schimbându-și  și  cursul, mărturie stă digul  construit  cu  ani  în  urmă.

Datorită  apei  Jiului,  în  luncă  au existat grădini de zarzavat și chiar culturi irigate.

Dar Jiul și-a luat și tributul lui, aici și-au  pierdut  viața  copii,  tineri,  vârstnici.

Deasemenea  Jiul  a  adus  multe pagube  culturilor  prin  revărsările  nelimitate. Înaintea  construirii  digului  apele râului Jiu ajungeau până aproape de sat, dar n-a inundat  satul.

În urma retragerii apei rămân ochiuri de bălți  pline cu pește.

Cu mult timp în urmă a existat și un loc numit “GODOVAN” cu o suprafață de câteva hectare dar   care a dispărut.   Era locul unde se aducea inul, cânepa la topit.

În lac  era mult pește dar și  lipitori care se foloseau la vindecarea bolilor de picioare. Clima era temperat  continentală cu cele patru anotimpuri, cu mici diferențe de temperaturi.

ISTORIA SATULUI

Legenda spune că un mare boier COTOFEANU a avut două fiice pe care le-a înzestrat cu moșia celor două sate care să le păstreze numele.

Cert este faptul că în anul 1615 acest sat era al jupâniței Zamfira-deci satul nostru este atestat documentar la 1615. Cei din familia Coțofeanu au avut mari funcții pe la curțile domnești. Mihai Coțofeanu a fost spătar, el a construit Coțofenii din Față în 1653 un conac care dăinuie și azi. Gheorghe Coțofeanu a fost stolnic. Domnul țării avea obiceiul să facă danii boierilor sau mânăstirilor, satele cu pământuri, așa să fi ajuns locuitorii satului nostru proprietatea boierilor Coțofeni, pe timpul lui Mihai Viteazu. Ca să-și muncească pământul boierii au adus familii de țărani care ulterior s-au amestecat cu populația pe care au găsit-o aici și au format satul nostru. Dar urmele descoperite au demonstrat ca pe teritoriul satului nostru, încă din neolitic au existat neântrerupt oameni, mărturie sunt urmele cetății din dealul cu același nume.

În jurul anului 1800 i.e.n. peste teritoriul Olteniei a trecut o populație de păstori care au dizlocat în bună măsură vechile treburi agricole producând transformări în sfera culturii materiale.

Aceasta a dus spre o nouă cultură și anume cultura Cotofenii,care a marcat perioada de tranziție spre epoca bronzului. Această cultură a luat numele localității unde au fost descoperite urme ale acestei perioade. La cetatea noastră, care care datează din secolul V i.e.n. un vas de ceramică atestă legăturile comerciale cu lumea grecească. Aceste urme arheologice sunt mărturie a continuității de viață a populației din comună primitivă până în perioada dacică.

La cetate erau două fortificații “Cetățuia” locul de reședință al căpeteniilor împreună cu cetele militare și “Cetatea” locul de refugiu unde se adăpostea populația în caz de nevoie. Locul unde era construită cetatea trebuia să îndeplinească anumite condiții. Să fie întărită cu un șanț, un văl de pământ, la o cotă mai înaltă de unde se putea vedea la mare depărtare la Nord și Sud, să aibă în apropiere albia unui râu, să permită o apărare lesnicioasă.

Locul unde se află azi cetatea era numită de bunii și străbunii noștri”La Jidovii” și chiar azi bătrânii îi mai spun așa. Această denumire am mai întâlnit-o la o localitate lângă Bucovăț și una în Gorj. În a două epocă a fierului începând din secolul al IV-lea i.e.n. în zona Olteniei au apărut numeroase așezări geto-dacice. Ele erau plasate de regulă pe valea Jiului și a afluenților săi, care prezentau în antichitate tot atâtea drumuri comerciale ce făceau legătură cu restul daciei.

Astfel pe valea Jiului se înșirau așezări de la Bechet, Lăcusteni, Cerăt, cetățile de la Coțofenii din Dos, Padea, Comoșteni etc.

Nu este deloc întâmplător faptul că în zona Doljului s-au evidențiat aspecte ale epocii neolitice sau a bronzului, marcate în unele atlase arheologice europene cu numele unor străvechi așezări oltene: Cârcea, Sălcuța, Cârna, Coțofenii. Acest lucru este demonstrat și de faptul că în 1916, în timpul primului război mondial când nemții au ajuns în satul nostru, primul lucru de care au întrebat a fost”Cetatea”. Au făcut săpături, nu se știe ce au găsit, dar bătrânii spuneau că au dat de un gaz puternic și n-au mai continuat săpăturile.

Punctul lor de reper a fost un stejar secular, punct strategic pe hărțile militare, acesta a dispărut cu puțin timp în urmă, dar denumirea locului “La Stejar” dăinue și azi. Între anii 1979-1983 o comisie de arheologi de la București formată din doi profesori, studenți, dar și copii ai satului au reluat săpăturile la “Cetate”. S-au găsit vetre arse pentru foc, cărămizi arse de un metru în lungime, 0,50 metri lățime și 0,30 metri înălțime, oase și niște monede, dar și urme de vase de origine grecească, ce demonstrează că locuitorii de la “Cetate” aveau legături comerciale cu grecii.

Aceste fortificații aveau și rostul de a împiedica accesul unor eventuali dușmani pe valea Jiului. Locuitorii acestor așezări se ocupau cu agricultura, creșterea vitelor, pescuitul, făceau și comerț, dovada vaselor de origine grecească de la “Cetate”.

Și la noi ca peste tot, peisajul geografic rural era unul de pădure și izlaz, presărat cu poieni mai mult sau mai puțin întinse, de terenuri agricole restrânse ca suprafață, departe de drumul mare. Libertatea sătenilor de a defrișa și a desțelenii unde vor și cât vor în funcție de nevoile și posibilitățile naturale și materiale, în virtutea legilor nescrise ale țării până în vremea “Regulamentului organic” care a îngrădit acest drept.

Pentru a evita pe cât posibil contactul cu frecvenții năvălitori, vetrele satelor erau împrăștiate în locuri mai puțin accesibile, departe de drumuri importante de acces, care se găsesc astrazi de-a lungul firului de ape. Până către sfârșitul secolului al XVIII- lea, populația se găsea masată în zonele de deal și munte. În satul de tip arhaic a existat o dublă stăpânire: colectivă și individuală.

Proprietatea colectivă asupra a tot ceea ce reprezintă natura sălbatică și asupra unui teren scos din starea sălbatică prin munca generațiilor trecute și moștenit de obștea sătească.

Stăpânirea individuală viza tot ce era obținut de către om, prin eforturile sale personale, curaturile, țarina, creată prin muncă, desțelenirile, prisacele, viile, plantele, culturile de pomi roditori, grădinile de zarzavat și în primul rând casa construită de fiecare familie.

Dar acest tip de sat avea o densitate mică de populație, cu tehnici și unelte rudimentale, islazul și fânețele erau întinse, o mare parte din păduri și islaz nu erau utilizate. Acum orice grup familial băștinaș avea dreptul de a folosi produsele naturii, pe tot cuprinsul hotarului sătesc, în orice fel și fără limită, prin muncă directă și pentru  satisfacerea nevoilor gospodărești.
Datorită creșterii populației și a îmbunătățirii calității uneltelor de muncă stăpânirea individuală se extinde treptat în detrimeniul celei colective.
Potrivit documentelor istorice din secolele XIV- XVII spun “săteanul care prin munca lui și a familiei sale va desțelenii un loc, va devenii stăpânul acestui loc, care va fi delimitat prin îngrădirea cu nuiele, garduri” etc.

Agricultura se făcea în culturi alternative, regulat pe același teren, între cereale și iarbă sistemul pârloagă. Deci structura terenurilor cuprindea două tarlale, cea cultivată cu cereale și cea nelucrată pentru a-și reface fertilitatea, planul era bun comun întregului sat.

Acum fiecare începe să-și cultive pământul așa cum găsește de cuvință, după voință și trebuință. Aceasta a ținut o perioadă lungă de timp până la alegerea părților boierești din vatra satului și hotarul satului până la stabilirea de efectuare a curaturilor și împărțirea lor după voința boierului.

Paralel cu intensificarea acțiunilor menite să sporească rezerva boierească, sunt legiferate și o serie de măsuri destinate să anuleze multe din libertățile țăranilor. Apare dreptul boierului să reducă mult suprafața islazului, stabilirea după numărul și al vitelor. Dar și țăranul și stăpânul aveau animale și exista obiceiul ca până la 26 octombrie, clăcașul să-și păzească vitele, să nu pricinuiască stricăciuni fiind supuși amenzilor.

Boierul avea dreptul să dea terenul în dismă după bunul lui plac. Regulamentul organic interzicea de noi curături fără învoirea scrisă a stăpânului și care impunea ca terenurile respective să fie legate unul de altul și rezervat într-un anumit loc indicat de stăpân, aceasta restrângea stăpânirea individuală .

Se extinde și se accentuează coordonarea directă de către boier a structurii interne a moșiei satului, împărțirea pământului pe zone și efectuarea muncilor agricole, desfășurându-se după un plan alcătuit de acesta și însușit în mod obligatoriu de țăran.

Dacă la început locuitorii de pe teritoriul satului nostru trăiau în bordeie făcute din pământ, transformările economice petrecute în viața satului s-au reflectat și asupra așezărilor gospodăriei.

Un bordei a existat până de curând la ieșirea din sat pe linia Vodinici al unui cetățean numit Marin Barzan(Poenaru).

Prin secolul al XVI-lea crescând numărul mare de ogoare cultivate cu cereale, creșterea animalelor, pomicultură, viticultură, locuitorii încep să-și completeze veniturile prin practicarea unor ocupații anexe ca: prelucrarea lemnului, olăritul, cărăușia etc. Dezvoltarea economică a dus la schimbarea aspectului gospodăriei sătești reflectate prin construirea la suprafața a gospodăriei, construirea de anexe, gard.

Casele apar așezate cel mai des în mijlocul proprietății, care se prezintă sub forma unei curele de pământ dezvoltată mai ales în lungime.

Cureaua era o unitate de măsură a terenului. Până de curând se mai auzeau oamenii zicând “am o curea de pământ”. Gospodăria destul de întinsă cuprindea pe lângă terenul pe care era așezată casa și oborul de vite, livadă cu pomi, grădină de zarzavat și uneori chiar a unui ogor cultivat cu cereale.

O astfel de gospodărie era pe la anii 1830 a preotului loan Grecu, sub dealul numit Hoaga Popii, iar terenul lui era de câteva hectare în jurul casei, loc numit și azi “Ograda”. Deci prima formă de adăpost permanent pentru populație, pentru animale, cât și pentru produsele alimentare. Bordeiul pentru populație avea două camere iar cel pentru animale o cameră.

Cu timpul bordeiul a cunoscut o dezvoltare prin înmulțirea camerelor și prin ieșirea la suprafață transformat în casă. Prima încăpere avea funcție de bucătărie(vatră) a doua cameră de locuit cu soba oarbă.

La familiile mai numeroase apare și a treia cameră cu funcția de locuință dar și în dorința de a avea o cameră curată pentru familiile mai înstărite. Apoi apare o nouă cameră cu funcția de cămară pentru păstrarea alimentelor, băuturilor, cerealelor. Mult mai târziu apar casele cu mai multe camere și chiar a doua locuință formată din două încăperi, vatră și sobă.

Cele mai vechi tipuri de case avea două camere și prispă dea lungul fațadei. Mai târziu la casele mari prispa a dispărut fiind înlocuită cu balconul sau o sală cu geamuri.

Pivnița a apărut mult mai târziu sub camera de locuit. Materialul utilizat la construirea caselor au fost paianta, cărămida, chirpiciul și pământul bătut.
Încăperile purtau nume diferite de: la foc, pe vatră unde se află corlată, soba era încăperea cu sobă oarbă, focul făcându-se din încăperea cu vatră. Mai târziu apărând a treia încăpere s-a numit odaia bună, odaia de la drum, odaia curată sau odaia de la deal.

Din tindă sau prispă se intră în ogeac, care adăpostea vatră cu corlată, coșul vetrei. Tot aici se găsea gura cuptorului care continua prin perete în încăperea de locuit unde se afla sobă oarbă.
Tot aici se găsea țestul, azi dispărut, fiarele testului, pirostriile, tot felul de oale și străchini rânduite pe corlată.

În stânga ușii se afla gura podului. Corlata este stinghia de lemn în jurul coșului care avea și funcția de a conduce fumul. Țestul de lut era pe vatră sprijinit de perete când nu era folosit și în centrul vetrei pentru a putea fi manevrat cu lanțul coșului.

Confecționarea țestului era o sărbătoare populară, rapotitul țestelor la o dată fixă, a treia săptămână după Paști. Era făcut numai de femei, din pământ amestecat cu câlți și baligă de cal. Mai târziu a apărut cuptorul de cărămidă și cuptorul din sobă. Mobilierul bucătăriei era format din: masă rotundă cu 3 picioare, scaune mici de forme diferite: dreptunghiulare, ovale, pătrate, ladă cu făină și mălai numite hambare, o lădiță cu picioare fixe în pământ pentru vase și unelte.

Tot aici era vadra cu apă (sitarul) dulapuri agățate, cuiere pentru vase. În gospodăriile mai vechi se foloseau vase de lemn scobite de diferite mărimi; găvane, cauce, piua cu maiul pentru zdrobit sarea, covata (postava) pentru pâine, ștircă pentru bătut fasolea și laptele, putineiul, făcălețul și ceaunul pentru mămăligă agățat în lanțuri. Vase de lut, ghivece, oale în majoritatea lor cu două mănuși apropiate pentru gătit.

Pentru mâncat se foloseau străchini, talere și căni de apă din lut și linguri de lemn. Obiecte de metal erau: pirostiile, tigaia cu 3 picioare, tăvi, tigăi de aramă, frigarea, vătraiul și azi, dar multe au fost înlocuite cu obiecte moderne. În cea de a doua încăpere numită “sobă” intrarea se făcea din bucătărie(ogeac).

Aici se găseau în afară de soba oarbă, o lădiță, patul de scândură, amenajat în spatele gol dintre sobă și perete pe care dormeau copii, două paturi cu picioarele bătute în pământ, de o parte și de alta a ferestrei pe peretele opus sobei, între ele o masă înaltă cu 4 picioare și 1-2 scaune cu spătar, lada de zestre cu “țoale”, icoana și oglinda, cuierul de lemne sau metal.

 

Vezi aici monografia satului Coțofenii din Dos

 

Numele localităților aflate în administrație:

Coțofenii din Dos, Potmelțu, Mihăița

Suprafața: 4552 ha

Intravilan: 338 ha

Populație: 2337

Gospodării: 866

Nr. locuințe: 1183

Nr. grădinițe: 3

Nr. școli: 3

Activități specifice zonei:

Agricultură
Învațământ
Sănătate
Administrație publică
Silvicultură

Obiective turistice:

Monumente istorice
Situl arheologic de la Coțofenii din Dos punctul Dealul Botul Mare și Dealul Botul Mic – datare neolitic
Situl arheologic Cetate – Dealul Botul Mare și Dealul Botul Mic – datare secolele II – V
Situl arheologic – așezare romană de la Potmelțu punctul Botul Cetății datare – secolul al II-lea post. Christos
Biserica cu hramul “Cuvioasa Paraschiva”- datare anterior anului 1876

Facilități oferite investitorilor:

Forță de muncă calificată, necalificată
Căi de acces amenajate
Utilitați:
Apă, canal

 Proiecte de investiții:

Modernizare străzi prin pietruire
Modernizare școli
Dotare cămin cultural
Alimentare cu apă sat Coțofenii din Dos și în curs Mihăița
Canalizare sat Mihăița și în finanțare sat Coțofenii din Dos
Modernizare spații medicale
Construire biserică sat Potmelțu cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”
Refacere pictură biserica Coțofenii din Dos și pictat biserica Potmelțu
Construire magazie situații de urgență dotată cu următoarele: buldoescavator, tractor cu remorcă, mașină, motopompe, unelte, paturi etc.
Asociere la GAL COLINELE OLTENIEI și accesare proiecte prin GAL